Poveste de Sfântul Andrei

Se spune că o dată pe an, la Sfântu’ Andrei, când e lună plină, de prin ape sau din pădurile alea rele, ies oamenii-lup. Ştiţi voi, strigoii. Acele creaturi groteşti, la care ţi-e groază doar să te gândeşti, care caută să facă rău oamenilor, care se bat la răscruci, care bine că apar doar o dată în an. Căci altfel, vai de noi. Se spune că o dată pe an, la Sfântu’ Andrei, când e lună plină, de prin ape sau din pădurile alea rele, ies oamenii-lup. Ştiţi voi, strigoii. Acele creaturi groteşti, la care ţi-e groază doar să te gândeşti, care caută să facă rău oamenilor, care se bat la răscruci, care bine că apar doar o dată în an. Căci altfel, vai de noi.

Poveste de Sfântul Andrei

Se spune că o dată pe an, la Sfântu’ Andrei, când e lună plină, de prin ape sau din pădurile alea rele, ies oamenii-lup. Ştiţi voi, strigoii. Acele creaturi groteşti, la care ţi-e groază doar să te gândeşti, care caută să facă rău oamenilor, care se bat la răscruci, care bine că apar doar o dată în an. Căci altfel, vai de noi. Când eram mic, bunicul meu îmi spunea poveşti care mai de care mai înfricoşătoare, cu strigoi sau vârcolaci, sucubi şi tot felul de lucruri care îmi făceau pielea ca de găină. Dar dragii mei, ce am să vă spun eu, chiar s-a întâmplat, iar povestea asta a rămas mărturie întâmplării aceleia grozave . E vorba de o noapte de Sfântu’ Andrei într-un sat din ţinutul Sucevei. Un sat micuţ şi aproape mort, cu case sărăcăcioase şi suflete ticăloase, care de abia mai ştiau să ţina la cuvântul lui Dumnezeu. Ţăranii din satele celelalte tare se mai temeau să calce pe la vecinii lor. Căci de fiecare dată, cine se încumetă să-şi pună piciorul pe uliţe, nu ajungea teafăr acasă. Ba era bătut cu ciomegele de tâlhari, ori era înşelat la bani de vreun presupus negustor, ori cine mai ştie? Iară la şezători, cei din Pricoleni, căci aşa se numea satul, şedeau toţi într-un colţ fără să-i bage nimenea în seamă. La marginea satului, într-o casă dărăpănată, ca mai toate celelalte, trăia o familie de ţigani lingurari. Aveau un singur copil, pe Maria, o ţigăncuşă foarte frumoasă. Semăna leit cu maică-sa pe când era tânără. Şi toţi o iubeau. Flăcăii erau în stare să-şi dea până şi garoafele alea roşii, pe care le purtau cu atâta dragoste, semn că erau pe cale să devină bărbaţi, iar fetele când o zăreau se ghionteau: ” Ia uite fa, iar e aia!” şi oricât de invidioase ar fi fost, orice cusur i-ar fi găsit, erau nevoite să accepte că Maria era mai frumoasă şi mai bună decât ele. Şi tare se mai făleau ţiganii cu fata lor. Şi într-o zi, mai pe la începutul lui noiembrie, fata veni acasă foarte tulburată. Răbdătoare, maică-sa aşteptă o zi , aşteptă două , trei şi până la urmă îşi întrebă fiica: – Ce ai, fiica mea? De trei zile, parcă nu mai eşti Maria mea, fata pe care mai ieri o legănam pe genunchi şi căreia îi dădeam ţâţă să sugă? Ce afurisit de flăcău ţi-o intrat în inimă? Hai zi-mi şi mie care-i împieliţatul care ţi-o fi făcut vreo pricină? Dar cine să-i răspundă? Maria stătea într-un colţ pe rogojina ei şi bolborosea cuvinte numai de ea ştiute. Doar câteodată ce-i mai lăsa să-i scape nişte vorbe despre o arătare care îi apăruse în oglinda fântânii. Atât izbutise să-nţeleaga maică-sa. Şi tare se mai amăra cu asta… ” Eee, o să-i treacă ! O fi vreo toană de-a ei! ” se amăgea şi spera. Şi zi de zi îngenunghea în colţul de la răsărit al casei, unde erau icoanele şi spunea “Tatăl nostru ” şi câte şi mai câte rugăciuni, care le învăţase de la popa din sat. Dar fără vreun rezultat …Maria devenise retrasă. În fiecare noapte, in somn bolborosea, şuiera, ofta şi apoi se cufunda în somnul care trebuia să-i fie odihnitor. ” Întreaga poveste o puteţi găsi pe www.povestinemuritoare.com

Poveste de Sfântul Andrei

Se spune că o dată pe an, la Sfântu’ Andrei, când e lună plină, de prin ape sau din pădurile alea rele, ies oamenii-lup. Ştiţi voi, strigoii. Acele creaturi groteşti, la care ţi-e groază doar să te gândeşti, care caută să facă rău oamenilor, care se bat la răscruci, care bine că apar doar o dată în an. Căci altfel, vai de noi. Când eram mic, bunicul meu îmi spunea poveşti care mai de care mai înfricoşătoare, cu strigoi sau vârcolaci, sucubi şi tot felul de lucruri care îmi făceau pielea ca de găină. Dar dragii mei, ce am să vă spun eu, chiar s-a întâmplat, iar povestea asta a rămas mărturie întâmplării aceleia grozave . E vorba de o noapte de Sfântu’ Andrei într-un sat din ţinutul Sucevei. Un sat micuţ şi aproape mort, cu case sărăcăcioase şi suflete ticăloase, care de abia mai ştiau să ţina la cuvântul lui Dumnezeu. Ţăranii din satele celelalte tare se mai temeau să calce pe la vecinii lor. Căci de fiecare dată, cine se încumetă să-şi pună piciorul pe uliţe, nu ajungea teafăr acasă. Ba era bătut cu ciomegele de tâlhari, ori era înşelat la bani de vreun presupus negustor, ori cine mai ştie? Iară la şezători, cei din Pricoleni, căci aşa se numea satul, şedeau toţi într-un colţ fără să-i bage nimenea în seamă. La marginea satului, într-o casă dărăpănată, ca mai toate celelalte, trăia o familie de ţigani lingurari. Aveau un singur copil, pe Maria, o ţigăncuşă foarte frumoasă. Semăna leit cu maică-sa pe când era tânără. Şi toţi o iubeau. Flăcăii erau în stare să-şi dea până şi garoafele alea roşii, pe care le purtau cu atâta dragoste, semn că erau pe cale să devină bărbaţi, iar fetele când o zăreau se ghionteau: ” Ia uite fa, iar e aia!” şi oricât de invidioase ar fi fost, orice cusur i-ar fi găsit, erau nevoite să accepte că Maria era mai frumoasă şi mai bună decât ele. Şi tare se mai făleau ţiganii cu fata lor. Şi într-o zi, mai pe la începutul lui noiembrie, fata veni acasă foarte tulburată. Răbdătoare, maică-sa aşteptă o zi , aşteptă două , trei şi până la urmă îşi întrebă fiica: – Ce ai, fiica mea? De trei zile, parcă nu mai eşti Maria mea, fata pe care mai ieri o legănam pe genunchi şi căreia îi dădeam ţâţă să sugă? Ce afurisit de flăcău ţi-o intrat în inimă? Hai zi-mi şi mie care-i împieliţatul care ţi-o fi făcut vreo pricină? Dar cine să-i răspundă? Maria stătea într-un colţ pe rogojina ei şi bolborosea cuvinte numai de ea ştiute. Doar câteodată ce-i mai lăsa să-i scape nişte vorbe despre o arătare care îi apăruse în oglinda fântânii. Atât izbutise să-nţeleaga maică-sa. Şi tare se mai amăra cu asta… ” Eee, o să-i treacă ! O fi vreo toană de-a ei! ” se amăgea şi spera. Şi zi de zi îngenunghea în colţul de la răsărit al casei, unde erau icoanele şi spunea “Tatăl nostru ” şi câte şi mai câte rugăciuni, care le învăţase de la popa din sat. Dar fără vreun rezultat …Maria devenise retrasă. În fiecare noapte, in somn bolborosea, şuiera, ofta şi apoi se cufunda în somnul care trebuia să-i fie odihnitor. ” Întreaga poveste o puteţi găsi pe www.povestinemuritoare.com]]>

Vrei să ne conectăm? Click...

Share on facebook
Share on pinterest
Share on twitter
Share on linkedin

De interes

Efectul limbii materne

Raportul CX multilingv Unbabel Global 2021 Ce se află între construirea încrederii și blocarea creșterii Prezentare generală a sondajului Data derulării: 26 august 2021 Regiuni

Citește »

Servicii traducere