Muzica Fado este inima sufletului portughezilor. Este fără îndoială cel mai vechi tip de muzică folk urbană din lume. Unii susţin că a apărut ca un dans din Africa secolului 19 şi a fost adoptată de către populaţia săracă de pe străzile Lisabonei. Sau poate că a venit de pe malurile mării şi melodiile triste s-au născut din mişcarea valurilor ce exprimau dorurile marinarilor şi pescarilor. Oricare ar fi originile acesteia temele ei au rămas constante: destin, trădare în dragoste, moarte şi disperare. Un vers tipic sună astfel: “De ce m-ai părăsit, unde ai plecat? Privesclocurileîn care am fost împreună şi tu nu eşti acolo.” Este o muzică tristă, iar un spectacol de muzică fado nu este unul reuşit dacă publicul nu este înduioşat până la lacrimi. La începutul secolului douăzeci, fado a devenit o trăsătură a vieţii de zi cu zi a clasei muncitoare din Lisabona. Era cântată de plăcere, dar şi pentru uşurarea problemelor apăsătoare zilnice. Cântăreţii înzestraţi cunoscuţi sub numele de fadistas cântau de seara până târziu în noapte. Fado era muzica tavernelor, bordelurilor şi colţurilor de stradă din Alfama şi Mouraria, zonele sărace ale Lisabonei. Trás-os-Montes Trás-os-Montes, o regiune muntoasă din nord estul Portugaliei, încă păstrează modalităţile de ascultare şi creare a muzicii ce au rămas încă vii în puţine alte regiune ale Europei. Nici gaita-de-foles (in traducere cimpoi portughez) nici cântăreţii neacompaniaţi nu utilizează tempo-ul egal atât de comun muzicii din vest ale zilelor noastre. Melodiile, dintre care unele sunt cântate în limba Mirandés veche (ce derivă din latina vulgară), se bazează pe repertoriul de balade care era odată foarte răspândit în Europa încă din Evul Mediu. Fado este cântată de obicei de bărbaţi sau femei acompaniaţi de o chitară portugheză şi o chitară clasică, care în limba portugheza este tradusă ca “viola”. Acest tip de muzică a atins apogeul în a doua jumătate a secolului 20, atunci când dictatura portugheză a lui Salazar (1926-1968) i-a forţat pe artiştii fado să devină cântăreţi profesioniştişi i-a închis în case fado, aşa numitele “revistas”pentru a-i obliga să cânte un gen popular “vaudeville”. Principalele nume ale acelei perioade erau: Alfredo Marceneiro, Amalia Rodrigues, Maria Teresa de Noronha şi Armandinho şi Jaime Santos (cântăreţi la chitară). Din anul 1940 până la moarte eiîn 1999, figura impunătoare a muzicii fado a fost Amalia Rodrigues. Era diva muzicii fado, adorată acasă şi în afara ţăriica cea mai faimoasă reprezentantă a culturii portugheze. Atunci când a murit, prim ministrul a solicitat instituirea a trei zile de doliu naţional. Aşa de puternic este impactul muzicii fado asupra portughezilor. Elementul esenţial al muzicii fado este “saudade,” un cuvânt care in traducere libera din limba portugheza inseamna dor, nostalgie pentru visuri nerealizate. Fado izvorăşte din această imagine fatalistă asupra lumii. Vorbeşte despre dorinţa nedefinită ce nu poate fi nicicând satisfăcută. Pentru emigranţii portughezi fado este o expresie a dorului de casă, de locul pe care l-au lăsat în urmă.]]>
