Nisa a devenit o destinaţie turistică de top, fiind lăudată cu un secol şi jumătate în urmă de turiştii englezi care încercau să se refugieze aici în sezonul rece, alungaţi de cruntele ierni insulare. Cum aceştia aveau tabietul unor lungi plimbări pe faleză, artera lor favorită a fost denumită “Promenade des Anglais”.
Nisa a devenit o destinaţie turistică de top, fiind lăudată cu un secol şi jumătate în urmă de turiştii englezi care încercau să se refugieze aici în sezonul rece, alungaţi de cruntele ierni insulare. Cum aceştia aveau tabietul unor lungi plimbări pe faleză, artera lor favorită a fost denumită “Promenade des Anglais”.
Pe Promenade des Anglais se desfăşoară astăzi unul dintre cele mai vechi carnavaluri din lume, Carnavalul de la Nisa, a cărui primă ediţie a avut loc în 1294. Impresionat de atmosfera manifestării, împăratul Pedro al II-lea al Braziliei a preluat de aici, în 1888, ideea organizării unui carnaval la Rio.
Carnavalul, cel mai important din Europa şi sursa de inspiraţie pentru feeriile stradale din Rio, New Orleans sau Viareggio, se ţine la finalul lunii februarie, fiind o sărbătoare hibernală derivată din Mardi Gras. Glamour-ul său este garantat de prezenţa membrilor majorităţii familiilor princiare europene, care îşi petrec aici, în mod tradiţional, sezonul de iarnă.
De altfel, ducii de Anjou şi, apoi, cei de Savoia au onorat cu prezenţa lor carnavalul încă din primele sale secole de existenţă, XIV-XV, deloc deranjaţi de această perioadă pe parcursul căreia erau suspendate reglementările juridice de bază şi erau permise toate excesele.
Comportamentul participanţilor la carnaval era unul licenţios şi extrem de provocator, bărbaţii se travesteau în femei, iar femeile erau dezlegate de jurămintele de fidelitate. Degeaba a condamnat catolicismul, în repetate rânduri, caracterul libertin al sărbătorii, încercând să amendeze obscenităţile şi violenţele de tot felul: suveranii au considerat că ea reprezintă o supapă necesară, prin care se eliberau energiile, sociale şi nu numai, care, în caz contrar, ar fi putut fi canalizate spre revolte. De aici, marea diversitate de artişti care luau parte la carnaval, asigurând voia bună a poporului: mimi, jongleuri, dansatori, acrobaţi, artificieri, truveri şi chiar ghicitori.
Era pe vremea unui suveran care accepta acel „joie de vivre” popular, contele Carol al II-lea. De la epocă la epocă, spectacolul a luat chipuri diferite: bal mascat în Evul Mediu, petrecere veneţiană în Epoca Luminilor. În 1830, în onoarea suveranilor, se face o primă defilare stradală – cu caleşti împodobite cu flori – pe Corso Saleya. Într-o formă destul de asemănătoare cu cea actuală se derulează începând din 1873, an în care a luat fiinţă un comitet de organizare a carnavalului, compus din notabilităţi şi comercianţi bogaţi.
În 1892, sunt introduse ploile de confetti, iar din anul imediat următor începe să fie aleasă regina carnavalului. Astăzi, bătăile cu flori – ce simbolizează luptele în care au fost angrenaţi, în decursul istoriei, locuitorii zonei – sunt serios concurate în popularitate de defilările carelor alegorice şi ale enormelor figurine caricaturale, personajele groteşti având rolul de a evoca plastic momente memorabile din viaţa comunităţii locale, dar şi ale scenei politice internaţionale.
Stilul în care sunt realizaţi monştrii amuzanţi a fost impus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de Gustave-Adolphe Mossa. Azi, principalul artizan este Alex Mignone, elevul lui Alexandre Sidro, cel care a configurat cadrele moderne ale acestei arte străvechi, ce pune accent pe figurile mitologiei populare (între care Sălbaticul – stihie a energiei originare şi animalele antropomorfizate – ca personaje în riturile fecundităţii).
Pe Promenade des Anglais se desfăşoară astăzi unul dintre cele mai vechi carnavaluri din lume, Carnavalul de la Nisa, a cărui primă ediţie a avut loc în 1294. Impresionat de atmosfera manifestării, împăratul Pedro al II-lea al Braziliei a preluat de aici, în 1888, ideea organizării unui carnaval la Rio.
Carnavalul, cel mai important din Europa şi sursa de inspiraţie pentru feeriile stradale din Rio, New Orleans sau Viareggio, se ţine la finalul lunii februarie, fiind o sărbătoare hibernală derivată din Mardi Gras. Glamour-ul său este garantat de prezenţa membrilor majorităţii familiilor princiare europene, care îşi petrec aici, în mod tradiţional, sezonul de iarnă.
De altfel, ducii de Anjou şi, apoi, cei de Savoia au onorat cu prezenţa lor carnavalul încă din primele sale secole de existenţă, XIV-XV, deloc deranjaţi de această perioadă pe parcursul căreia erau suspendate reglementările juridice de bază şi erau permise toate excesele.
Comportamentul participanţilor la carnaval era unul licenţios şi extrem de provocator, bărbaţii se travesteau în femei, iar femeile erau dezlegate de jurămintele de fidelitate. Degeaba a condamnat catolicismul, în repetate rânduri, caracterul libertin al sărbătorii, încercând să amendeze obscenităţile şi violenţele de tot felul: suveranii au considerat că ea reprezintă o supapă necesară, prin care se eliberau energiile, sociale şi nu numai, care, în caz contrar, ar fi putut fi canalizate spre revolte. De aici, marea diversitate de artişti care luau parte la carnaval, asigurând voia bună a poporului: mimi, jongleuri, dansatori, acrobaţi, artificieri, truveri şi chiar ghicitori.
Era pe vremea unui suveran care accepta acel „joie de vivre” popular, contele Carol al II-lea. De la epocă la epocă, spectacolul a luat chipuri diferite: bal mascat în Evul Mediu, petrecere veneţiană în Epoca Luminilor. În 1830, în onoarea suveranilor, se face o primă defilare stradală – cu caleşti împodobite cu flori – pe Corso Saleya. Într-o formă destul de asemănătoare cu cea actuală se derulează începând din 1873, an în care a luat fiinţă un comitet de organizare a carnavalului, compus din notabilităţi şi comercianţi bogaţi.
În 1892, sunt introduse ploile de confetti, iar din anul imediat următor începe să fie aleasă regina carnavalului. Astăzi, bătăile cu flori – ce simbolizează luptele în care au fost angrenaţi, în decursul istoriei, locuitorii zonei – sunt serios concurate în popularitate de defilările carelor alegorice şi ale enormelor figurine caricaturale, personajele groteşti având rolul de a evoca plastic momente memorabile din viaţa comunităţii locale, dar şi ale scenei politice internaţionale.
Stilul în care sunt realizaţi monştrii amuzanţi a fost impus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de Gustave-Adolphe Mossa. Azi, principalul artizan este Alex Mignone, elevul lui Alexandre Sidro, cel care a configurat cadrele moderne ale acestei arte străvechi, ce pune accent pe figurile mitologiei populare (între care Sălbaticul – stihie a energiei originare şi animalele antropomorfizate – ca personaje în riturile fecundităţii).]]>
