Pentru petrecerea unei după-amieze friguroase de toamnă nimic nu este mai potrivit decât o ceaşcă de ceai fierbinte şi o carte bună. Vă prezentăm în continuare câteva informaţii desprinse dintr-o poveste veche de mai bine de 3000 de ani, povestea ceaiului.
- Supranumit “aurul verde”, ceaiul merge pe principiul vinului: cu cât e mai vechi, cu atât e mai calitativ, mai apreciat şi implicit mai scump.
- Cea mai mare parte a ceaiului de mass market (la pliculeţ) se face din părţi mici care rămân din frunzele de ceai după producţia ceaiului “de calitate”, pe când ceaiul “adevărat” se face din bucăţi mari de Frunze, având o aromă mai complexă şi mai profundă. E ca şi cum ai compara mâncarea fast food cu cea de la restaurant. Sau paharele de plastic cu cele de cristal.
- Ceaiurile de calitate vin din China, Taiwan, India, Japonia sau Sri Lanka. Cea mai mare parte a ceaiului care ajunge în consum se produce pe plantaţii enorme din India şi Sri Lanka, fiind destinat vânzării la scară largă. În ultimii ani, cererea de ceai a depăşit oferta, ceea ce a dus, automat, la creşterea preţului acestuia.
- Ce e interesant de sesizat e că, chiar dacă există o gramadă de varietăţi de ceai (cele mai cunoscute fiind alb, verde, oolong şi negru), toate provin de la o singură plantă, Camellia Sinensis, diferenţele de arome venind din modalităţile diferite de prelucrare, din tipurile de sol unde e cultivată, din climat şi modul de cultivare.
- Dacă ceaiul alb este mai scump decât restul (se prepară din bobocii culeşi primăvara) şi ceaiul oolong îl ajunge din urmă la preţ (producerea lui implică metode de procesare deosebite şi o oxidare parţială), ceaiul negru e cel mai disponibil şi accesibil, iar ceaiul verde, căutat pentru antioxidanţii pe care îi deţine şi pentru efectul revigorant.
În 1907, Thomas Sullivan, comerciant american de ceai, începe să distribuie mostre de ceai în plicuri de mătase cu fir, “invenţie” care a prins la public datorită uşurinţei folosirii acestora. Cu toate astea, abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pliculeţele de ceai cunosc popularitatea, fiind introduse din motive practice: totul era raţionalizat, inclusiv ceaiul.
În 1953, compania britanică Tetley a început să comercializeze ceai la plic, succesul fiind unul fulminant. Cu toate că sunt uşor de folosit, plicurile de ceai nu oferă calitatea frunzelor, fiind produse din “resturile” frunzelor de ceai de calitate. Frunzele întregi sunt practic tăiate şi mărunţite în particule foarte mici (0.2 – 1.5 mm). Principalul dezavantaj al plicurilor este că ceaiul îşi pierde aroma în contact cu aerul. În plus, frunzele nu au loc să se extindă la infuzie, dată fiind dimensiunea plicurilor.]]>
